Corneliu LEU
http://www.cartesiarte.ro/
Trei
adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiție
morală - a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze
Cotrocenii și până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuința
prezindențială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l
la modul cât se poate de nedemn: ca și cum ar încerca să amâne, în
speranța că se culcă în același pat, iar dimineața se va trezi ca și cum
n-au avut loc alegerile, aghiotanții și girofarurile așteptându-l ca
să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost
concediat. Sfidează băiatul la modul penibil și abuziv; condiția lui de
mincinos notoriu facilitându-i chiar și automințirea.
Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganță cu care i-a
molipsit aproape pe toți ministeriabilii, din toate partidele: neîndemnarea de a-și ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganța de
șmecherie descurcăreață dovedind cât de virulentă a fos tulpina de
golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i
juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru
„dăștept”. Și, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate.
Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: „...Sunt la sfârșit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!”...
Și o spunea cu atâta nonșalanță, încât vajnicii ziariști acreditați
să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate
că nici n-au sesizat, atât părea de normal-băsesciană aserțiunea că
nu mai are de ce minți. Asta recunoștea cu nerușinare președintele încă
în exercițiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi
fascina și pe vajnicii gazetari obișnuiți să se dea mari în diverse
provocări superficiale, dar ne simțind nevoia să comenteze o asemenea
monstruozitate: ...acum, la sfîrșit de mandat, trebuie să mă credeți: nu mai am de ce minți ori mă preface”... Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani.
Și iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce”,
fostul președinte mai face două declarații despre modul cum, cu
imoralitatea sa a stălcit modelul de relație interumană: Cu câteva zile
în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalerește
relațiile cu pușcăriabila Udrea, iarăși scăpa o păsărică de sinceritate:
M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu...ca s-o conving că n-am abandonat-o”... Adică,
de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n
telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare
gentleman. Dar când ea, încă neîncătușată, s-a dus la el la poartă -
după ce fusese și la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord
cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe
inocentul care se simte bine-n familie și nu mai vrea să audă de
guvernare, de justiție și de alte implicații care se declină la feminin.
A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de
sentimental-politicește să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile
Cămătaru, pentru ca el să ia poziția de protocolară erecție a
cavalerului care duce flori, străduind s-o convingă că n-a abandonat-o.
Acum,
suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din
partea fostului președinte: Ieșit la rampă în condiția sa civilă, după
zece ani de strădanie de a duce societatea noastră pe culmile
civilizației infracționale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru
infracționalitatea cu care partidele și-au făcut rost de bani într-un
mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii
de decizie și ale relațiilor de influență. Au făcut-o cu atâta
persuasiune și perseverență, încât au influențat întreaga societate în
încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al
unei asemenea mentalități a fraudării, el vine să ofere remediul,
reucnoscând cam așa: ... Da, e o practică curentă; s-au furat și se
fură oricum și de oriunde bani pentru partide (acesta devenind nu numai
un scop ci și un exemplu de cum se poate fura, un adevărat model
social pe care, apoi, cei puși să-l practice pentru partid, îl
utilizează și în folosul propriu). Pe fostul nostru președinte l-a
preocupat problema aceasta intens, așa că, bine-nțeles, după vasta
experiență căpătată pe seama siluirii noastre, are și soluția: Să li se
dea partidelor bani de la guvern... Câți? Cât de mulți, până îi facem pe
ștrengari să nu mai fure!...
Aplicând
acest remediu ex-prezidențial la nivelul societății adânc contaminate
de sentimentul furăciunii prin ideologia infracțională - singurul
element doctrinar practicat și propagat din plin de partide pentru
„educarea politică” a societății românești - ar însemna că, acum, după
exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o
națiune de hoți, oricum o națiune cu o clasă conducătoare bazată pe
hoție și crescută în hoție. Asta am ajuns, de vreme ce fostul președinte
ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoțesc spre care am
fost împinși, să nu arătăm cu degetul spre corupția politică, să nu mai
apelăm la justiție, la poliție, etc, pentru eradicarea prin coerciție a
unui asemenea rău. Ci să combatem infracționalitatea dând bani, cât mai
mulți bani, celor care sunt tentați să fure. Și, astfel, ei nu vor mai
fura.
Știți
cum vine asta? E ca și cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la
sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic,
Madam Udrea să nu primească sentința penală corespunzătoare, ci să fie
lăsată a-și conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget
cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de
sechestru preventiv.
Dumnezeule
ce soluție!... Atât de irațională încât poate trece numai printr-o
minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare
femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată
atitudinea ei sfidătoare că: ea nu va proceda precum subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina și dezvăluirile”... Ce-nseamnă acest „mai sus”,
când e vorba de Elena Udrea și de banii pe care, poate, nu i-a băgat în
buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, își dă seama
oricine! Așa că, bietului fost președinte îi trece prin minte să
mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doar-doar o scăpa mai
ușor: Bă, voi mai aveți nevoie de mine; eu creez curent de opinie
publică în așa fel încât, șpăgile voastre de azi, să se completeze și cu
o subvenție de la Buget, pe măsură!... Nu trageți în mine și, dacă
ajung prim-ministru, așa cum vede în scufundările lui politice Onaca,
prima Hotărâre de Guvern, asta va fi!
Dar,
chiar și fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce
concluzie grandioasă trage intelectul lui Băsescu după zece ani de
guvernare!... Păi, o societate se costruiește prin exemple, prin modele.
Aceste modele trebuie să fie vizibile, să se afle în atenția tuturor.
Cine e în atenția tuturor astăzi? Udrea ca un Robin Hood avertizând
ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe și Mitrea silențioși, mulțumiți să-și
poată alege pușcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe
subalterni, Vosganian ca laș penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paște
și folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se
ascunde de bătăuși agățându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu
frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puțin pedepsit și mai
puțin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile,
cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toți
aceștia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătușe cei 33 de
baroni locali, președinți de Consilii județene, jurându-se cu candoarea
din versurile copilăriei noastre mioritice: „Cățeluș cu părul creț...”!... Și totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-președintele binecuvântă: ”Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern”...
Cu
alte cuvinte: Pornind de la prezumpția de nevinovăție care e sfântă
pentru dorința de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învață pe
politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezvețe de
asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau,
mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din banii
pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure. Fiindcă asta
nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea adusă de el la maximumul
de corupție, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul
de bani care se fură la guvernare.
Progresistă viziune!...
Care
se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul
băsist stâlpii acestei societăți de generalizată infracționalitate.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu